Despre Revoluție. Povestea tatălui meu

Acum 29 de ani, tinerii ieșeau pe străzile țării pentru a-și câștiga libertatea. Printre ei, și tatăl meu, istoricul Constantin Țînțariu, un om mult prea corect pentru această lume.
„Miercurea Ciuc, judetul Harghita. Acum 27 de ani, de la ora 13.00. Împreună cu soţia, doi tineri aproape iresponsabili prin acţiunea lor, alergând dinspre Scoala nr. 9 spre judeţeana de partid. Trecând prin faţa casei de protocol a generalului de Securitate Kostyal István (Ştefan Kostyal), aflată în vecinătatea imediată a şcolii, după ce străbatem vijelios Parcul central, ajungem în faţa regionalei de partid. Cu disperare îi spun soţiei să plece spre casă pentru a o recupera şi pentru a o proteja pe fiica noastră, Adelina, aflată într-o grădiniţă din cartierul locuinţei (unde, din nefericire, se aflau sediile Miliţiei şi Securităţii). Ca o amintire de detaliu: cred că am fost aproape isteric atunci când i-am spus soţiei să plece pentru a se putea salva, împreună cu fiica noastră (motivul: nu aveam de unde să ştim rezultatul evenimentului). Din acel moment, relaţia fizică dintre noi s-a rupt. Ulterior, soţia mi-a spus că m-a văzut şi auzit vorbind de la balconul judeţenei de partid. Cred că a fost cel mai bun discurs al meu!
La posibila întrebare dacă voi uita acele evenimente, răspunsul nu poate fi decât unul: niciodată. Motivul principal: acele evenimente m-au definit ca om.
La posibila întrebare dacă regret participarea la acele evenimente, răspunsul nu poate fi decât unul: niciodată. Motivul principal: ele ne-au dat o speranţă, mie şi României.
La posibila întrebare dacă idealurile noastre de atunci au reuşit, răspunsul nu poate fi decât unul: cu siguranţă, nu. Motivele sunt diverse.
P.S. Cu toate acestea, chiar dacă m-aţi pune la zid pentru a mă dezice de acele evenimente, nu voi avea decât un răspuns: nu îmi pare rău că m-am aflat acolo, la 22 decembrie 1989. Şi în zilele următoare. Mai mult, dacă trebuie, o voi repeta…”

Lasă un răspuns