După amiaza cu un torționar

Sursa foto: TVR1

Sursa foto: TVR1

Era o după-amiază caldă de toamnă. Mă plimbam neliniștită pe holurile întunecate ale Parchetului General, când l-am zărit pe bătrânul gârbovit cum urca scările Parchetului General cu mâinile la spate. Parcă venea din depărtarea vremurilor. Nu era primul torționar pe care îl întâlneam, dar cu siguranță era singurul despre care citisem tot ce se putea citi, îl cunoșteam deja prea bine. În minte mi se derulau cu repeziciune paginile din dosare și mărturiile celor care au supraviețuit infernului de la Râmnicu Sărat, știam tot ce făcuse în anii în care fusese comandant și mă îngrozea să îl văd liniștit. În mâinile lui a stat soarta a sute de deținuți, având nemeritatul drept de viață și de moarte asupra multora dintre marii oameni politici ai vremii.

Apropiindu-se de momentul adevărului, Alexandru Vișinescu începuse ușor, ușor să se dezbrace de haina comodă a bătrânului neajutorat cu care își păcălise vecinii și apropiații zeci de ani. A trăit retras, într-un bloc central al Capitalei, la adăpostul discreției totale. Chiar și cutia poștală din holul blocului lui îi proteja identitatea, având inscripționată două litere șterse de trecerea timpului, A.V. Administratorul blocului îl știa ca pe un om scump la vedere, căruia îi placea să ia prânzul în oraș în fiecare zi, singur. Astfel, la ora 12.00, Alexandru Vișinescu putea fi zărit pe străzile Bucureștiului, mergând să ia masa la Cercul Militar. Îi mai plăceau și plimbările lungi prin Cișmigiu, asemenea unui alt renumit anchetator din vremea comunismului, Gheorghe Enoiu. Unii dintre noi poate chiar am trecut pe lângă el pe stradă. Fostul comandant nu a fost deranjat de autorități în toți cei 25 de ani scurși de la Revoluție, dar rămăsese totuși precaut.

Intrând în clădirea Parchetului General, asaltat fiind de jurnaliștii curioși, comandantul începuse să bombăne ceva, încruntându-se și gesticulând nervos către aceștia, semn că îl deranja atenția. Mai avusese o ieșire nervoasă, în ziua în care s-a depus plângerea penală împotriva lui. Imaginea cu el încercând să lovească un jurnalist făcuse înconjurul lumii, fiind prezentată de publicații prestigioase ca BBC sau CNN.

În ziua interogatoriului, știa că va trebui să dea explicații pentru crimele sale și nu era pregătit pentru momentul ăsta, mai ales că își repetase insistent în minte de-a lungul anilor că el doar își făcuse datoria. La ora 15.00, comandantul a intrat în camera de interogatoriu. Acolo, la o masă plină de dosare, îl aștepta procurorul de caz, o femeie. Pentru moment, Alexandru Vișinescu părea descumpănit de context. A zăbovit puțin la intrare, însă la scurt timp s-a așezat pe scaun, uitându-se dezaprobator la procuror.

Procurorul nu a pierdut timpul și a început să îi citească acuzațiile. Câteva minute mai târziu l-a întrebat despre deținuții de la Râmnicu Sărat.

– Domnule Vișinescu, ce ați făcut cu Ion Mihalache, știți cum a murit în închisoare?

– Dar despre celelalte victime din dosar?

– Vă aduceți aminte că au murit sub comanda dumneavoatră?

– De ce le-ați refuzat tratamentul medical?

După un șir lung de întrebări, fața comandantului a început să se schimbe. Deodată, a scrâșnit din dinți, a ridicat privirea plină de ură și s-a răstit la procuror:

– Cine vă credeți să mă luați la întrebări? Eu am fost comandant la Râmnicu Sărat, nu aveți niciun drept să îmi cereți socoteală! O să am eu grijă!

Vișinescu redevenise în doar câteva minute canalia care ani de zile omorâse oameni la Râmnicu Sărat. Nu se căise nicio clipă a vieții lui și nici avea de gând să o facă nici până la finalul ei. Pentru el, cei pe care îi schingiuse în închisoare își meritau soarta, erau inamicii unui sistem pe care el îl slujise cu devotament. Regimul îi dăduse casă, masă, funcție și, cel mai important, dreptul de a-i tortura pe cei pe care îi urâse toată viața. Sub comanda lui, deținuții au cunoscut teroarea fizică și psihică. Comandantului îi plăcea să aplice chiar el torturile, de altfel pe Ion Mihalache, la cei 85 de ani ai săi, îl bătuse fără milă, până la moarte. Unii dintre deținuții de la Râmnicu Sărat nu au supraviețuit regimului de exterminare, iar cei care au făcut-o nu au uitat niciodată clipele de coșmar. Alexandru Vișinescu avea să le bântuie gândurile și trăirile.

După ieșirea nervoasă a lui Alexandru Vișinescu, avocatul său a cerut oprirea interogatoriului. La scurt timp, acesta a părăsit clădirea Parchetului General. Avea să revină de alte câteva ori la interogatoriu, însă refuzând să mai vorbească despre Râmnicu Sărat. Explicațiile lui nu i-au convins pe procurori, dar nici pe judecători. După doar câteva luni de la începutul anchetei, era condamnat pentru crime împotriva umanității. Cazul lui avea să fie primul de acest gen de după Revoluție.

Un an mai târziu, Alexandru Vișinescu a murit în închisoarea Jilava, unde își începuse cariera în slujba comunismului. Nu și-a recunoscut faptele nici măcar la final.

Lasă un răspuns