Dacă pereții ar putea vorbi…Oare ce ne-ar spune?

La marginea orașului Râmnicu Sărat, aproape de calea ferată, stă ascunsă de lume și de vremuri o clădire veche, înconjurată de câteva ziduri scrijelite, marcate cu sârmă ghimpată. A rămas ca o amprentă a timpului ororilor, dorind parcă se ne amintească că lumea de azi nu ar fi existat fără durere și suferință. Zeci de ani au trecut peste ea, comunismul a căzut, oamenii s-au schimbat, iar ea a așteptat vremurile în care să își spună povestea.  Între pereții ei s-au păstrat istoriile lui Ion Mihalache, Corneliu Coposu sau Ion Diaconescu, marii politicieni ai României democratice, dar și trista poveste a tânărului țărănist Jenică Arnăutu, care s-a opus comunismului. După ani de tăcere, Închisoarea Tăcerii ne-a lăsat să întrăm în lumea ei și să îi deslușim secretele.

În 2007, pășeam pentru prima oară pe poarta acestui loc. Celularul ascundea ușile din lemn vechi ale celulelor mici și întunecate, dar si un vitraliu mare, care lăsa câteva raze timide de soare să intre în clădire. Deși vară, înăuntru temperatura nu trecea de 15 grade. Iernile erau cumplite la Râmnicu Sărat, deținuții rezistau cu greu nopților geroase. Închisoare mică, de doar 35 de celule individuale, Râmnicul devenise loc de exterminare pentru elita politică, care se împotrivise instaurării comunismului. Aici, liniștea înspăimântătoare devenise un calvar pentru deținuți. Orice zgomot era aspru pedepsit de către gardienii închisorii, care îi pândeau șireți pe la uși pe deținuți, pentru a-i trimite la „neagra”, celula cea mai rece și întunecată a închisorii, unde erau bătuți cu bestialitate timp de mai multe zile. Nimic nu trecea neobservat de vânjoșii gealați cu bastoane.

Plimbându-te pe celularul pustiu, parcă îi auzi strigătele de durere ale bătrânului Mihalache sau îl vezi pe tânărul Corneliu Coposu cum transmite mesaje colegilor folosindu-se de limbajul Morse. Lupta deținuților cu supraviețuirea a fost atroce. Unii dintre ei recitau poezii în gand, alții scriau tratate filozifice în minte sau se rugau pentru ziua de mâine. Dincolo de durerea fizică, cea mai grea încercare rămânea aceea de a rezista psihic.

Unii dintre deținuții de la Râmnic s-au întors acasă la familiile lor, dar viața lor nu a mai fost niciodată la fel. Închisoarea Tăcerii le luase totul: familie, tinerețe, sănătate. Pentru ei, lumea nu avea să mai arate niciodate la fel. În locul acesta ferit de lume, și-au piedut inocența și și-au abandonat visurile. Soarta lor a fost decisă între pereții goi ai Râmnicului de comandantul Vișinescu.

Mulți ani după închiderea penitenciarului, în 1963, porțile închisorii au rămas închise. Foștii deținuți, deși eliberați, au rămas în continuare sub lupa Securității, prin urmare nu au vorbit prea mult despre cele întâmplate acolo. Nici măcar familiile lor nu cunoșteau detaliile anilor de traume.

Povestea închisorii a devenit cunoscută publicului odată cu interviurile lui Corneliu Coposu din Memorialul Durerii, de la începutul anilor `90, dar mai ales odată cu deschiderea anchetei împotriva fostului comandant al locului, Alexandru Vișinescu, în 2013. Pentru o lungă perioadă de timp, în jurul închisorii s-au înțesut diverse povești, mai mult sau mai puțin reale. Foarte puțini dintre locuitorii orașului au știut ce se întamplase în spatele gardului ghimpat al închisorii în perioada comunismului. Astăzi, oamenii din oraș cunosc dramele pe care le-au trăit deținuții de la Râmnicu Sărat și le spun celor mai tineri povestea trecutului. Închisoarea Tăcerii în cele din urmă a vorbit.

 

Lasă un răspuns