Povestea sergentului Abălaru

Draga mea soție, fiecare zi este un chin pentru mine…timpul pare să se scurgă altfel aici…Nu știu dacă mă voi intoarce la voi…

Acum mai bine de 70 de ani, sergentul Abălaru își lua rămas-bun de la cei dragi lui și pleca la arme. Și-a strâns soția și fiica în brațe, și-a pus geanta pe umăr și a ieșit pe ușă, neștiind dacă se va mai intoarce vreodată acasă. Se uită lung la ulița copilăriei sale și se îndepărtă în zare, fără să știe ce îl așteaptă dincolo de dealuri. Frontul îl chema în cel de-al doilea Mare Război al umanității. În acea zi, un nou capitol al vieții sale începea.

Tânărul Ion Abălaru era străbunicul meu din partea mamei. Bunica nu l-a cunoscut. O fotografie veche, atent pusă în geamul casei, este tot ce i-a rămas ca amintire de la tatăl ei. Ani la rând am trecut pe lângă fotografia tânărului îmbrăcat în straie militare, care ne privește serios din geamul casei vechi, fără să îi știm povestea. Nu mai sunt multe fotografii cu el, au rămas doar poveștile pe care bunica le-a aflat de la mama și sora ei mai mare. Timpul necruțător l-a șters din amintirea celor apropiați.

Ion Abălaru s-a născut într-o familie de țărani modești din județul Teleorman, fiind  învățat de mic cu muncile câmpului. Așa cum era obiceiul vremii, și-a întemeiat o familie alături de o tănără din sat, pe nume Petra. Au avut două fete, pe Stela și Ioana. Încercau să își facă un rost în viață și să nu ducă lipsuri mari. Munceau cu drag pământul și creșteau animalele de pe lângă casă. Și-au ridicat un cămin mic, dar cald. Însă nu s-au bucurat prea mult timp de liniștea vieții de familie, căci vremurile tulburi s-au așternut rapid peste ei. Într-o noapte, pacea din lume se terminase, iar războiul devenise realitate. Viața oamenilor obișnuiți a fost curând cuprinsă de frică și durere. Nimic din ceea ce știau nu avea să mai fie la fel. Lumea așa cum o cunoșteau dispăruse peste noapte.

Pe 1 septembrie 1939, izbucnea cel de-al doilea Război Mondial, odată cu invadarea Poloniei de către Germania nazistă. Pentru o perioadă, România a rămas neutră, însă pacea s-a schimbat brusc în război pe 22 iunie 1941, când  România se alătură Germaniei naziste, împotriva URSS, în vederea reîntregirii teritoriului său. Anii războiului au adus cu ei crime cumplite, familii destrămate, suferințe, frig și foamete. Răul a devenit o banalitate. Iar România devenise partenerul unui regim cumplit, care până la finalul războiului a luat milioane de vieți. Sub asediul urii, destinele au fost distruse. Europa era împânzită de sârma ghimpată a lagărelor de exterminare.

În mijlocul acestor drame, se afla si soldatul Ion Abălaru. Ca mulți alți soldați de vârsta lui fusese trimis pe front să lupte împotriva unui dușman despre care nu știa nimic. În fiecare zi ducea o luptă grea contra morții. Se simțea neputincios văzând cum mulți dintre camarazii lui de război se stingeau sub ochii lui. Nu înțelegea de ce s-a pornit măcelul sau de ce oamenii se omoară între ei. Nu era războiul lui, era un biet tânăr, care doar își dorea să se întoarcă acasă la familia lui.

I-a trimis soției câteva scrisori de pe front, dar s-a hotărât să țină și un jurnal de război. În fiecare zi umplea paginile cu însemnări din locurile prin care ajungea. A încercat să suprindă împrejurimile și oamenii, dar și trăirile pe care le avea văzând cum lumea din jurul lui se destramă de la o zi la alta. A așternut zeci de pagini cu gânduri. Cu fiecare pagină scrisă, încă mai spera că binele există pe undeva prin lume și că cineva va pune capăt dramei. Sub ploaia gloanțelor, visa la momentele fericite, la liniștea căminului pe care îl abandonase și își dorea să își vadă fetele crescând. Dar pentru cei aflați pe câmpul de luptă viitorul părea ceva foarte îndepărtat.

Pentru câteva clipe, s-a umplut de speranță. S-a întors acasă într-o scurtă permisie. În acele zile, voia să simtă că nimic nu se schimbase și că viața lui e la fel ca întodeauna. Putea chiar să și viseze la viitor. A vrut să se bucure de familia lui. Cu toate acestea, el, satul natal, oamenii dragi lui păreau schimbate. Războiul creionase o altă realitate, prea greu de suportat. Zilele de permisie s-au scurs repede și soldatul Abălaru s-a întors pe front.

După trei ani de război, în 1944, România a întors armele împotriva Germaniei naziste, trecând de partea forțelor reprezentate de Uniunea Sovietică. Începea un nou capitol politic, iar soarta războiului urma să fie decisă de noua alianță mondială. Pe 23 august, Regele Mihai l-a convocat pe mareşalul Ion Antonescu la Palatul Regal şi i-a cerut încheierea unui armistiţiu cu puterile aliate. După acest moment, războiul nu a mai durat mult, Germania nazistă văzându-se nevoită să capituleze. 

Anii de confruntări au lăsat urme adânci asupra umanității, resimțite și astăzi. Din păcate,  sfârșitul războiului nu aducea liniștea celei mai mari părți a Europei. România intra într-un nou capitol dramatic, comunismul. Libertatea a rămas pentru zeci de ani doar o simplă iluzie.

Ion Abălaru nu a mai apucat sfârșitul războiului. Undeva, pe frontul de est, a pierit încercând să își ajute camarazii aflați în bătaia gloanțelor și a proiectilelor. Pentru el, timpul s-a oprit în loc. A rămas pe câmpul de luptă pentru totdeauna.

Vestea morții lui a ajuns greu acasă. Petra, soția lui, se uita lung în zare, aștepându-se să îl vadă venind spre casă. La un moment dat, în bătaia apusului, un mesager s-a apropiat de poartă. Purta o geantă mare pe umăr. Cu privirea pierdută, a scos un plic pe care i l-a dat soției. Petra a știut imediat că soțul ei avea să nu mai vină niciodată acasă.  O verighetă era tot ce îi mai rămăsese ca amintire. Un camarad îi smulsese inelul de pe deget pentru a-l trimite familiei. Petra și-a pus verigheta lui pe deget și a purtat-o până în clipa morții ei.

Azi, după mai bine 70 de ani de la dispariția lui, verigheta sergentului Abălaru se află pe degetul fiicei lui mai mari, Ioana. Din când în când, Ioana sau Tușulica, cum îi zicem cei din familie, își rotește inelul de pe deget și rămâne pe gânduri pentru câteva clipe, semn că își aduce aminte de tatăl ei.

Povestea lui Ion Abălaru este a zecilor de mii de tineri uitați de timp și de societate. Ei sunt bunicii și străbunicii noștri, cei cărora azi ar trebui să le facem cunoscută povestea.

Lasă un răspuns